Despre sensul vieţii – Andrei Pleşu

1. O viaţă în cuprinsul căreia întrebarea cu privire la sensul vieţii nu survine niciodată e o viaţă fără sens autonom. Viaţa tinde să aibă sens de îndată ce îţi pui problema sensului ei. Sau: a reflecta asupra sensului vieţii poate fi, în sine, un sens de viaţă.

2. Întrebarea cu privire la sensul vieţii nu trebuie să se substituie faptului de a trăi. Ea trebuie să însoţească existenţa, nu să o suspende. Cu alte cuvinte, întrebarea cu privire la sensul vieţii nu trebuie să devină singurul conţinut de viaţă al celui care şi-o pune. Fără întrebarea cu privire la sensul vieţii, viaţa devine un fapt statistic. Dacă, însă, întrebarea devine inflaţionară, viaţa devine o subspecie a stuporii.

3. Dacă, prin absurd, un geniu, un sfânt sau un zeu ar face o afirmaţie generală cu privire la sensul vieţii (o propoziţie asertotică, univocă, de tipul „Sensul vieţii este X“), ceea ce ar urma ar fi moartea termică a sufletelor. S-ar ajunge la reţetar şi directivă. Nu ne-ar rămâne decât execuţia mecanică, stahanovismul etic, înregimentarea. Toţi am porni în turmă către un sens comun, fără mister şi fără chip. Nu există sens de viaţă colectiv.

xxxx4. Nimeni nu se poate pronunţa pertinent asupra sensului vieţii altuia. Căutarea şi împlinirea unui sens de viaţă e o întreprindere strict personală. Fiecare viaţă are sensul ei particular, datele ei irepetabile, orizontul ei unic de realizare.

5. Nu poţi primi un sens de viaţă din afara ta. Nimeni nu poate da altuia un sens de viaţă şi nu se poate impune ca sens de viaţă al altuia. În general, sensul unei vieţi nu e ceva care „se dă“, sau pe care ţi-l dai programatic (Noica: „Spui că viaţa n-are sens? Cu atât mai bine: dă-i tu unul!“). A-ţi „da“ un sens înseamnă a evacua episodul esenţial al constituirii sensului: căutarea. Sensul trebuie găsit, nu confecţionat, propus experimental, definit pedagogic.

6. Confuzia curentă care afectează dezbaterea despre sensul vieţii este confuzia dintre „sens“ şi „program“. Majoritatea oamenilor înclină să creadă că un onorabil program de viaţă (întemeierea unei familii, realizarea profesională, datoria faţă de comunitate
etc.) are substanţa necesară pentru a se constitui în sens de viaţă. În realitate, e vorba de simple „obiective“, rezonabile, a căror împlinire lasă nerezolvată problema sensului, dacă nu cumva o amplifică în mod dramatic. Întrebarea cu privire la sensul vieţii apare, în toată spectrala ei nuditate, de îndată ce (şi tocmai pentru că) ţi-ai îndeplinit toate obiectivele.

7. Întrebarea cu privire la sensul vieţii nu are decât de câştigat de pe urma întârzierii răspunsului. E preferabil să trăieşti îndelung, sub febrilitatea întrebării, decât sub geometria plată a unui răspuns pripit.
Când răspunsul apare prompt în imediata vecinătate a întrebării, înţelepciunea se retrage, ironic, îndărătul unei ideologii.

  • Andrei Pleşu
Anunțuri

John Stott – Cruce şi suferinţă

Dacă n-ar fi fost crucea, personal n-aş fi putut niciodată să cred în Dumnezeu. […]zzzz În lumea reală a durerii, cum ar putea cineva să I se închine unui Dumnezeu imun la durere? Am intrat în multe temple budiste în mai multe ţări din Asia şi am stat cu respect înaintea statuii lui Buda, care avea picioarele încrucişate, mâinile împreunate, ochii închişi, o umbră de zâmbet pe buzele lui, o privire îndepărtată în faţa lui, detaşat de agoniile lumii.

Dar de fiecare dată, după un anumit timp a trebuit să mă întorc. Şi în imaginaţia mea m-am întors în schimb înspre acel trup singuratic, contorsionat şi torturat de pe cruce, cu piroane prin mâini şi prin picioare, cu spatele sfârtecat, cu mâinile şi picioarele zdrobite, cu fruntea sângerândă din pricina spinilor, cu gura uscată, stors de sete, aruncat în întunericul uitării lui Dumnezeu.

Pentru mine acesta este Dumnezeu. El a renunţat la imunitatea Lui, ca să sufere. El a intrat în lumea noastră de carne şi sânge, de lacrimi şi moarte. El a suferit pentru noi. Suferinţele noastre devin mult mai uşor suportabile în lumina suferinţelor Lui. Există totuşi un semn de întrebare cu privire la suferinţa umană, dar peste el noi punem cu îndrăzneală un alt semn: crucea care simbolizează suferinţa divină.
Crucea lui Cristos … este singura îndreptăţire de Sine a lui Dumnezeu într-o lume ca a noastră.

  • John Stott

Ce este teologul?

„Teologul trebuie fie un interpret inexorabil, un exeget al omului, dar nu numai al omului în abstract, ci şi al omului concret în concret.  Totuşi, misiunea sa specifică este acceea de a discerne urmele lui Dumnezeu în istorie: văzând ce ecouri se regăsesc în conştiinţa noastră, ascultând şi primind cuvântul, adâncinduse în el, răspunzându-i şi încercând înţeleagă, în măsura posibilă, pe Dumnezeu, pe oameni şi chiar istoria însăşi.

Teologia ca şi cunoaştere despre Dumnezeu se naşte din două realităţi fundamentale: capacitatea şi deschiderea omului spre Absolut (homo capax Dei) şi întruparea lui Dumnezeu (Deus capax hominis), care se propune pe Sine ca scop ultim, binele absolut şi ţelul final al omului, adică mântuirea lui.”
– Gonzalez de Cardedal Olegario, Sarcina Teologiei
Barth_Writing

Ceasurile lui Zarathustra

„Care-ar putea să fie evenimentul cel mai de seamă al vieţii voastre? Eu cred că ceasul marelui dispreţ. Ceasul cînd vă scîrbiţi de însăşi fericirea voastră, de judecata şi virtutea voastră.

Ceasul în care vă veţi spune: Ce importanţă are fericirea mea? Ea nu-i decît mizerie şi jalnică înfumurare. Ci ar fi trebuit să fie adeverirea vieţii mele.”

Ceasul în care vă veţi spune: Ce importanţă are judecata mea? Simte ea foamea de a şti, cum simte leul foamea pentru pradă? Ea nu-i decît mizerie şi jalnică înfumurare.”

Ceasul în care vă veţi spune: Ce importanţă are virtutea mea? Ea încă nu m-a înnebunit. Şi cît sînt de sătul de binele şi răul ce le-am făcut! Totul nu este decît mizerie şi jalnică înfumurare .

Ceasul în care vă veţi spune: Ce importanţă are dreptatea mea? Nu mi se pare că sînt foc şi pară. Or, cel drept e-ntotdeauna foc şi pară.

Ceasul în care vă veţi spune: Ce importanţă are mila mea? Nu-i mila o cruce, pe care-i pironit cel ce iubeşte oamenii? Or, mila mea nu m-a crucificat.

Aceste lucruri vi le-aţi zis deja? Țipat-aţi ţipătul acesta? O, cum de nu v-am auzit!

Şi nu păcatul, ci mulţumirea voastră cea de rînd, este aceea care-i strigătoare la cer; zgîrcenia ce o aveţi chiar şi-n păcate, ea strigă la cer.

Unde e fulgerul ce să v-atingă cu flama sa? Unde e nebunia, în contra căreia va trebui să vă inoculaţi?

Iată că Supraomul vă învăţ. El este acest fulger, el este această nebunie.”

  • Friedrich Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra

zzzz

Dumnezeu şi prietenii – Nomadul, cortul şi altarul

Citind Geneza 12 şi Evrei 11:8-10…
– Avraam trăieşte în zona de siguranţă şi confort. Dumnezeu îl trimite la plimbare. Fără ca omul să ştie încotro.
– Avraam trăieşte în corturi. Pe drumuri. Dumnezeu are de lucru; arhitectură şi construcţii. Temelii tari.
– Avraam aşteaptă să moştenească o ţară. Printre altele. Dumnezeu a pregătit deja o împărăţie care nu se poate clătina (Evrei 12:28)
– Avraam trudeşte între efemeritatea vieţii (cortul fără adresă) şi sacralitatea vieţii (altarele zidite). Dumnezeu îl binecuvintează.

Avraam a rămas cu un singur petic din ţara făgăduită. Mormântul lui. Şi acela plătit din propriul buzunar. Restul e deşertăciune.

E greu să fii prieten cu Dumnezeu, aşa-i? 🙂

xxxx

Eliberator în 1789 – Opresor în 1989

„Istoric vorbind, adevărata naştere a ateismului trebuie datată în secolul al XVIII-lea. Revoluţia Franceză a propulsat ateismul în centrul atenţiei. De ce au fost revoluţionarii francezi atât de ostili creştinismului? Deşi revoluţia aceasta a avut mai multe cauze, una din cauzele sale fundamentale a fost Biserica Franceză era percepută de partea puterii. Biserica părea fie mai interesată de statutul şi de puterea ei decât de binele poporului. Din cauza acestei aprecieri negative, ateismul a început fie văzut ca o lumină pozitivă. Pentru mulţi de la începuturile Europei moderne, concluzia era evidentă: religia oprimă, ateismul eliberează. Există o idee importantă care trebuie desprinsă de aici. Acolo unde Biserica era percepută de partea oamenilor de rând, ateismul a exercitat o atracţie relativ slabă.
Importanţa acestei idei poate fi înţeleasă când comparăm Revoluţia Franceză de la 1789 cu Revoluţia Americană din 1776. Nu este neapărat necesar ca revoluţiile fie ateiste! Majoritatea revoluţionarilor americani s-au considerat chemaţi de Dumnezeu ca alunge autoritatea britanică: la nivel politic, social, economic şi religios. Ideea iniţială din spatele separării Bisericii de stat a fost nu excluderea religiei din viaţa publică, ci prevenirea ca vreo denominaţie creştină devină predominantă.
Dar mai trebuie evidenţiem un aspect important: fără îndoială ateismul a fost văzut ca un eliberator în Franţa anului 1789, dar ce s-a întâmplat când ateismul a obţinut puterea şi a devenit el însuşi o autoritate? Cum s-a comportat mişcarea ce s-a dovedit un critic atât de necruţător la adresa creştinismului atunci când a devenit ea însuşi o instituţie religiosăîn 1917, ca o consecinţă a Revoluţiei Ruse, şi ulterior în tot blocul sovietic al Europei de Est, după al Doilea Război Mondial? În Republica Democrată Germană ateismul a fost impus fără un sprijin semnificativ din partea populaţiei. Aşa cum a dovedit euforia de la căderea Zidului Berlinului, statele ateiste au sfârşit prin a oprima popoarele. Acelaşi set de idei care fusese considerat eliberator în 1789 a ajuns opresor în 1989.
Deosebit de interesant este faptul ateismul are o influenţă foarte limitată în afara culturii occidentale…”

  • Alister McGrath, Contestări din partea ateismului în Mai mult decât simple păreri, Ravi Zacharias

zzzz

Psalmul 127 – varianta Septuaginta

Dacă Domnul nu zideşte casa,
în zadar vor fi trudit cei care o zidesc.
Dacă Domnul nu păzeşte cetatea,
în zadar va fi vegheat cel care o păzeşte.

În zadar sculaţi dis-de-dimineaţă
şi ridicaţi îndată ce v-aţi aşezat,
voi care mâncaţi pâinea durerii,
pe când celor iubiţi ai Săi [Domnul] le somn.

Iată, moştenirea Domnului [sunt] fiii,
răsplata rodului pântecelui.

Ca săgeţile în mână de viteaz,
aşa sunt fiii celor alungaţi.

Fericit omul careşi va împlini cu ei dorinţa:
nu se va ruşina când va grăi cu duşmanii săi la poartă.

zzzz